Indiferent cu cine ai sta de vorba , atunci cand subiectul discutiei este un cimitir oamenii au in general ideea ca discutia in sine poate avea o conotatie trista. Exista insa o zona in Romania in care oamenii au pareri diverse despre cum este privita moartea. Cum a-ti inteles deja si din titlul acestui articol aceasta zona a Maramuresului se numeste Sapanta iar referinta locului nu este altul decat renumitul Cimitir Vesel .
Cimitirul Vesel de la Săpânţa este rodul imaginaţiei şi muncii unui om fără carte, dar cu multă înţelegere si intelepciune despre oamenii locului.
Artistul Stan Ioan Patras s-a nascut in anul 1908 si facea parte dintr-o familie de sculptori din zona. Era un om simplu cu teama de Dumnezeu. A muncit de mic copil si-a urmat talentul lui şi a dat naştere unui loc care astăzi face România cunoscută peste tot. Cimitirul Vesel este singurul loc din lume unde moartea nu mai reprezintă o tragedie, ci devine un prilej de glumă. Orice persoana care a vizitat acest loc a avut parte de o experienta unica. Datorita Cimitirului Vesel Comuna Sapanta este cunoscuta azi in toata lumea. Datorita acestui monument realizat de un om simplu acest loc este inclus in lista monumetelor protejate de UNESCO.
Și nu este o coincidență faptul că, în această regiune îndepărtată, bogată în istorie și tradiții antice, relația cu moartea este complet neobișnuită și neconvențională. Total diversa de cum o poate privi omul modern in ziua de azi. Cimitirul este un loc trist prin esenta. Dar locuitorii din aceasta localitate au tinut sa il numeasca ,, Cimitirul Vesel ‘’ Probabil pentru a demonstra o relatie antica de prietenie, convietuire si maturitate cu acest eveniment de trecere care mai devreme sau mai tarziu intervine in viata noastra.
Cimitirul din Sapanta are caracteristici care surprind orice vizitator. Imaginea prezentata pe crucea persoanei care nu mai este este una simpla, desprinsa din viata persoanei.
Nu exista morminte de marmura sau granit cum au majoritatea cimitirelor din orice tara. Crucea este pictata in multe culori toate pe lemn aproape in toate cazurile cu o fotografie a persoanei care nu mai este printre noi. Orice vizitator poate recunoaste cu usurinta meseria celui decedat atat din imaginea pictata cat si din versurile scrise pe crucea de lemn. Ocupatii cum ar fi cea de medic veterinar, profesor, gospodar etc….
Existența locuitorilor Săpânței este una simplă, aceeași care se reflectă în scenele stilizate pictate pe mormintele lor. Tablourile, împreună cu versurile epitaful, au funcția de a ilustra câteva bucăți din viața de zi cu zi a morților, adesea și făcând aluzie de bunăvoie amintind un viciu sau un păcat, cum ar fi o înclinație pentru femei, o tendinta prea pronunțată pentru a ridica paharul cu țuică (horinca ) sau o tendință de ceartă asa cum este prezentat epitaful soacrei care este un exemplu hilar pe mormantul acesteia.
Epitaful soacrei din Cimitirul Vesel din Sapanta este de mult popular si foarte cunoscut atat in Romania cat si in strainatate. Este prezentat cu multa maiestrie si talent intr-o cheie de umor simplu popular si original specific maramuresenilor facand aluzie la caracterul celui decedat cu anumite descrieri pentru slabiciunea pe care acesta o avea. Vazand ca tot am amintit de acest epitaf al soacrei cred ca este bine sa il amintim din nou impreuna cu una din imaginile prezentate in acest articol.
„Sub aceasta cruce grea zace biata soacra mea. Trei zile de mai traia zaceam si eu citea ea. Voi care treceti pa aici incercati sa n-o treziti…”
Cum s-a născut Cimitirului Vesel din Săpânța ?
Totul a inceput dintr-o tragica intamplare care a avut loc in anul 1935. Un prieten bun al artistului sa inecat la vastra de 18 ani in raul Tisa. Acesta se numea Zapca Gheorghe. Artistul a realizat din lemn crucea care trebuia pusa in cimitir la mormintul prietenului sau. A scris pe aceasta „Acest tânăr a fost înecat în râul Tisa, Zapca Gheorghe, în anul 1935, la vârsta de 18 ani”
De la acea cruce a început această îndeletnicire a lui Stan Ioan Pătraş să facă cruci pentru cimitir”, povestește cu multi ani dupa Dumitru Pop, meșter popular din zona. Lumea își aduce aminte de Stan Ioan Pătraș ca de un om bun, cu frica lui Dumnezeu, dar și plin de viață. Dumitru Pop a stat pe lângă Stan Ioan Pătraș timp de nouă ani. Așa a învățat meserie de la el.
De fapt Stan Ioan Pătraș a sculptat primele cruci cu mult înainte de a scrie și versurile care aveau să le însoțească pe fiecare in parte. Facand parte dintr-o familie nevoiasa a fost nevoit să muncească de mic. In acea perioada tatal lui era in razboi iar el impreuna cu mama si cei 3 frati ai lui trebuiau sa se descurce singuri pentru a supravietui si a merge inainte. El era cel mai mare dintre ei și devenise intre timp dupa obiceiul locului capul familiei. Pe crucea lui Pătras scrie cum a început totul. Epitafurile au inceput sa fie scrise din anul 1935 deoarece artistul a inteles ca oamenilor le place acest mod simplu de a prezenta in cateva cuvinte viata celui care pleca dintre ei.
„Când vedea că lucrarea intră în cimitir şi lumea se strânge pe lângă cruce, atunci zicea: bă, asta e bună. Mergea pe varianta asta să vadă că la om îi place ceea ce face el. Mergea în mijlocul vizitatorilor şi nu-l cunoştea, că mergea îmbrăcat aşa, mai de sat, şi stătea şi asculta ce vorbesc, şi el prin asta câştiga foarte mult că el ştia ce-am greşit, aici trebuie să fac ceva, ca să fie mai dulce, să simtă omul despre ce e vorba”.
Stan Ioan Patras a fost primul care a avut ideea de a da o voce decedatului și de ,, povesti ‘’ în versuri și adesea la persoana întâi, cele mai evidente momente din viata acestuia. Luând un indiciu, o intamplare sau un viciu din viata celui care pleca dintre cei vii, artistul combina pictura, sculptura impreuna cu cateva versuri scrise in dialectul local colorat cu cuvinte in dialect maramuresean al locuitorilor acestui tinut.
Savanții etnografici care au studiat aceste traditii sunt de acord că atitudinea de glumă si ironie față de moarte derivă din tradiția dacică. Dacii, sau mai precis strămoșii românilor de astăzi, considerau moartea ca fiind o simpla trecere care are ca scop final reunirea in cele din urma a omului cu zeul lor Zalmoxis. Exagerând puțin, s-ar putea spune că pentru ei moartea era mai mult un prilej de petrecere si bucurie decât de plâns sau tristete. Probabil ca pentru a gasi o explicatie este nevoie sa ne intoarcem in timp departe in istorie pentru a intelege credintele vechilor daci. Populatia indigena a maramuresului istoric nu este altceva decat dacii care sau retras in urma avansarii lui Traian din anul 105-106 dupa Hristos. Muntii Maramuresului a devenic practic un loc al dacilor liberi. In acest spatiu sa dezvoltat si a ramas pana astazi obiceiuri stravechi pe care nu le intalnesti in alta parte si care efectiv sunt unice
Viata simpla de la sat.
Este de departe un exemplu de originalitatea a locuitorilor acestor plaiuri de Maramures unde simti ca viața curge placid și calm și că este marcată mai ales de ocazii festive și de schimbarea anotimpurilor. Lucrurile importante din viata fiecarui om cum sunt nasterea, casatoria si moartea, schimbarea si alternarea anotimpurilor sunt exprimate artistic dintodeauna intr-o relatie stransa cu divinitatea.
În această regiune a Maramuresului istoric nici astăzi nu este neobișnuit să vezi femei in varsta stand pe banca din fata casei care are in mana un fus rotind lână si discutând cu vecinii. Și dacă se întâmplă să fiți aici într-o duminică, veți întâlni fără îndoială familii în costum tradițional care se deplaseaza pe o căruță trasă de cai. Daca sunte-ti in zona Sighetului merita sa vizitati acest loc. Va multumesc pentru rabdarea de a fi citit pana la capat acest articol si pentru o alta reflectie asupra istoriei si a vietii daca tot a-ti ajuns aici nu pierdeti ocazia de a vizita si inchisoarea martirilor de la Sighetul Marmatiei.
Merita, Emil Bran
