Vieţile Altora

Povestea lui Gheorghe

”Așa cum începea Ion Creangă.. Nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc…., de aici am să continui eu: la munca mea și la oamenii pe care îi întâlnesc în fiecare zi, inima nu-mi saltă de bucurie, mă întristez cu fiecare caz pe care îl întâlnesc, nu mă pot obișnui cu gândul că luptăm în fiecare zi din pentru o bucată de pâine, încercăm din puținul nostru să ne ajutăm simili…și la sfârșit cu ce ne alegem? Vă spun eu: o gentuță, un sicriu și un buchet de flori…

Întâlnesc în fiecare zi tragedii care mai de care, oameni indiferenți la problemele altora, aroganți și egoiști. Nu mai suntem altruiști, pentru că, de! Acum lucrăm în străinătate și avem de toate.

Îmi amintesc de un tip la care îi decedase prietenul, mă ocupam eu de acel serviciu. Dis de dimineață am ajuns la camera mortuară unde se afla trupul neânsuflețit a prietenului lui, venise cu un buchet imens de flori. Cu vocea tremurândă m-a întrebat dacă sunt de acord să duc toate florile deoarece în curând vor veni mulți prieteni de-ai lui și fiecare vor aduce câte un buchet de flori.

Am ajuns amândoi într-o cameră al cimitirului și așteptam sosirea celor care ar fi trebuit să-și ia rămas bun de la Gheorghe, cel care a lăsat acest pământ mult prea repede, cel care a făcut tot posibilul să ajute pe cei care se aflau în dificultate.

Stăteam amândoi în liniște și așteptam. La un moment dat, bărbatul a început să-mi povestească povestea lui Gheorghe, despre cum a ajuns el în Italia în 1992 trecând împreună cu mai mulți români prin Serbia iar de acolo au plătit o călăuză care ia adus până la Trieste, pe jos. Nu puteau folosi mijloacele de transport, deoarece poliția i-ar fi prins, pe atunci nu se trecea așa de ușor granița… Și de atunci cei doi au rămas nedespărțiți:

”Gheorghe a fost cel care învățat cel mai repede limba, era mai îndrazneț, mai descurcăreț. Prin felul lui de a fi, el a găsit primul ceva de lucru și a închiriat un apartament. În timp, i-a ajutat pe mulți din satul natal să vină în Italia și m-a ajutat să-mi aduc toți frații aici, m-a ajutat și cu alte neamuri să le găsesc câte un loc de muncă. La un moment dat eram 16 persoane care stăteam la el, ne-a oferit un acoperiș deasupra capului, până găseam de muncă”, îmi povestea cu lacrimile care îi șiroiau pe obraz…

”Acum, în acestă zonă, suntem în jur la 200 de familii de români și toți am fost ajutați de Gheorghe, Cei mai mulți dintre ei și-au cumpărat case de proprietate, și-au întemeiat familii, au câte doi-trei copii. Peste câțiva ani, în acestă comună se va vorbi numai românește, așa suntem de mulți”, a adăugat el.

Stăteam și-l ascultam și în același moment mă gândeam.. a ajutat foarte, foarte mulți români, dar unde sunt? Trebuie să apară, îmi răspundeam. Măcar 50 de persoane să apară, deși… Se uita la mine și mî întreba dacă mai pot să stau, măcar încă un pic, căci sigur au să apară și prietenii lui Gheorghe. Pentru mine nu era niciun fel de problemă, doream să vă văd și eu că Gheorghe nu era lăsat singur, abandonat , chiar acum…pe ultimul drum… Încerca să le găsească scuze, că sunt la lucru, că este aglomerație pe stradă, dar că totuși au să apară. După a altă jumătate de oră, îmi spune că o să mă ajute el să urc sicriul în mașină.

”Se pare că băieții aștia sunt ocupați cu toții, fiecare cu munca lui. În ziua de azi este foarte greu să găsești de muncă și este și mai greu să-l păstrezi. Nu poți lipsi când vrei”, îmi spunea încercând să le găsească o altă scuză.

M-a întrebat dacă sunt deacord să oprim să bem o cafea la un bar frecventat de mulți români din zonă. Ne-am oprit, dar nu era nimeni. Am comandat o cafea pentru mine și o ”grappa” pentru el. Din telefonul lui se auzeau bip-urile mesajelor, probabil că erau prietenii lui Gheorghe și că fiecare se scuza în felul lui că nu au putut să vină la înmormântare. Era foarte trist și rușinat într-un fel de această situație și repeta mereu că nu-i vine să creadă.. măcar 5 sau dacă nu 10 prieteni…dar tot ar fi trebuit să vină cineva să-și i-a rămas bun. Pe fața lui se citea tristețea tăcută și invizibilă a unei persoane care a piedut un prieten drag, doar privindu-l mi se rupea inima…

Până la Trieste aveam circa 500 de km de condus. Sincer, eram impresionat de atitudinea acestui prieten și de povestea lui Gheoghe. În aer plutea o senzație de tristețe…Pe drum primesc un apel de la un român care mi-a spus că este prietenul lui Gheorghe și că ar dori să-l salute. Am oprit mașina aproape de Veneția. Erau doi bărbații cu un buchet de flori în mână. Erau triști, iar când au văzut sicriul au început să plângă… Și-au luat rămas bun de la el și de la mine și mi-am continuat drumul…

Este sfâșâitor, cum se termină o viață de om, viața lui Gheorghe! În 1992 a venit în Italia cu o gentuță în care erau îngrămădite câteva lucruri personale. A ajutat 200 de persoane și doar trei au venit să-l salute și să-l conducă pe ultimul drum. După 25 de ani, Gheorghe se întorcea în România în sicriu, cu două buchete de flori și o geantă. Poate că Gheoghe nu era dezamăgit de prieteni, vreau să cred că el era fericit, deoarece îl întâlnise pe Dumnezeu.

Related posts

Leoaica si Gazela

emil.bran

Plânsul este interzis !!!

emil.bran

Cimitirul din Paris

Cristina

Leave a Comment