A vorbi despre moarte este ca si cum ai aborda o realitate inevitabila si necunoscuta. Cand reflectam asupra acestui subiect, adesea plecam de la experienta pierderii unei persoane dragi si importante din viata noastra.
Fiecare dintre noi a trecut prin experienta “plecarii” altora, o plecare care se rasfrange asupra propriei noastre lumi interioare, manifestandu-se prin suferinta, durere si disperare. Senzatia sau ideea de pierdere, abandon, singuratate si frica sunt aspecte ale acestei realitati pe care, adesea, le vedem ca fiind acceptabile cand le privim in contextul altora, dar devin inacceptabile cand le experimentam din perspectiva noastra personala.
Atunci cand moartea ne afecteaza direct, ca in cazul pierderii unei persoane dragi, o percepem ca o tragedie absoluta. Cand se intampla altora, poate sa ne provoace tristete, iar cand vedem la televizor ca in alt colt al lumii mor copii de foame in fiecare minut, putem sa ne simtim pasatori, dar totusi, aceste evenimente par sa aiba loc departe de noi. Este suficient sa ne gandim cati tineri pier in accidente in fiecare sambata seara pentru a intelege ca, din perspectiva lor, viata pare iluzorie, privita prin prisma eternitatii.
Moartea nu este un eveniment normal pentru nimeni. Ea trezeste nelinisti in sufletele noastre atunci cand ne gandim la ea. Conceptul de moarte evolueaza pe parcursul vietii in functie de experientele noastre si de maturitatea acumulata. Solutia nu este sa o negam sau sa nu ne mai gandim la ea, ci sa o privim intr-un mod diferit si cu maturitate.
Privirea asupra mortii a avut diverse abordari in religie, arta si literatura, dar in realitatea noastra de zi cu zi, este adesea dificil sa gasim o explicatie, mai ales cand este vorba de experienta personala a fiecaruia.
Cu toate acestea, indiferent de cate ori ne gandim la moarte in viata noastra, nu putem, in ciuda oricarui efort al vointei, sa intelegem senzatia de a nu mai exista. Este ca si cum am incerca sa intelegem termenul “infinit”, care datorita caracterului sau vast, depaseste capacitatea mintii umane de a-l intelege in mod direct, fiind perceput doar prin intermediul aspectelor materiale accesibile.
Deoarece moartea este o stare care poate fi atinsa doar prin parasirea corpului in care exista spiritul nostru, mintea noastra ramane legata in mod evident de dimensiunea aceasta, si nu poate intelege trecerea in “celalalt” plan.
Moartea altora reprezinta pentru cei care raman in viata singura modalitate de a simti aceasta realitate, experimentand-o ca pe o moarte personala. Vederea, trairea si experienta disparitiei cuiva drag este asemanatoare cu pierderea unei parti din noi insine, din cauza dureroasei separari.
Multi dintre noi au trait acest sentiment inca din copilarie, atunci cand am confruntat moartea animalelor de companie cu care ne atasaseram emotional. Astfel, am experimentat senzatia nostalgica si fara rezolvare a pierderii iremediabile. In acele momente, am simtit un vid si o disperare, constienti ca nu vom mai putea recupera niciodata acea prezenta care era tovarasa noastra de joaca doar cu putin timp inainte.
